Privilegiul de a ajunge mai departe decât ne-am propus
Centrul de zi "Speranţa" a apărut din două motive.
In 1998, eram un grup de părinţi, adunaţi in cadrul Asociaţiei de sprijin a familiei copilului cu dizabilităţi, şi ne doream pentru copiii noştri un colectiv. Până atunci, ei işi petreceau mai tot timpul in casă, doar cu mama lor. Aşa a apărut ideea de a crea un centru care să le ofere posibilitatea de a fi impreună cu semenii lor.
Atunci când am adunat impreună şase copii de aceeaşi vârstă, a apărut şi al doilea scop: să-i invăţăm să se descurce din punct de vedere al autonomiei personale. Cu asta am inceput: să-i invăţăm să mănânce singuri, să se imbrace/dezbrace singuri, să poată să aprindă lumina când merg la baie. Sunt lucruri elementare, pe care un copil fără dizabilităţi le invaţă fără probleme. Nu şi copiii noştri. De aceea, chiar de la inceput, echipa "Speranţei" şi-a propus ca centrul să ofere servicii de calitate inaltă, foarte importante pentru dezvoltarea fiecărui copil. La principiul calităţii nu am renunţat nici când ne-a fost extrem de dificil să ţinem pasul.
Viziunea s-a lărgit mai târziu, când am mers peste hotare, pentru un schimb de experienţă. Prietenii noştri din străinătate, pe lângă faptul că ne-au sprijinit enorm in dezvoltarea centrului, ne-au ajutat să ne lărgim orizontul de activitate, viziunea asupra aceea ce trebuie să facem şi cum. Aşa s-a conturat un alt scop: incluziunea şcolară. Un factor suplimentar a fost amlasarea Centrului "Speranţa" in preajma şcolii-internat nr. 2. La fiecare 1 septembrie, circa 700 de copii treceau pe lângă "Speranţa", spre şcoală, cu buchete de flori in mână. E o frustare să ştii că această zi de sărbătoare nu e şi pentru copilul tău, care, dintr-un careva motiv, trebuie să stea acasă. De aceea, am acţionat. şi avem şi rezultate.
Apoi, au apărut alte scopuri, toate determinate de dorinţa de a urma nevoile copiilor noştri care creşteau. Astăzi, dacă privesc inapoi la drumul parcurs, observ că boţul de zăpadă care a fost rostogolit de echipa "Speranţei" in aceşti 10 ani s-a făcut mare, foarte mare. Avem privilegiul de a ne bucura de faptul că am obţinut mult peste ceea ce ne-am dorit, de a ajunge mult mai departe decât ne-am propus. şi asta s-a intâmplat datorită oamenilor care s-au implicat cu tot ce au avut mai bun şi ne-au ajutat nu doar să facem ceea ce ne-am propus, ci şi să ne imbunătăţim activitatea.
Dacă ar trebui să-i găsesc Centrului de zi "Speranţa" un loc in contextul anului 1998, consider că atunci am fost primii care am promovat un serviciu alternativ instituţionalizării. Pe atunci, singura soluţie propusă părinţilor era să-şi instituţionalizeze copilul cu dizabilităţi, şi nimic in loc. "Speranţa" a venit cu o schimbare de viziune asupra copilului cu dizabilităţi şi asupra serviciilor de care acest copil are nevoie.
Dacă ar trebui să-i găsesc Centrului de zi "Speranţa" un loc in contextul anului 2008, cred că astăzi deţine rolul de avocat al copilului cu dizabilităţi, care pledează şi işi aduce contribuţia la crearea unui cadru legislativ care să protejeze, realmente, drepturile copilului cu dizabilităţi, la crearea mecanismelor de finanţare pentru implementarea prevederilor legale etc. Avem deja create modele care şi-au arătat eficacitatea, care au demonstrat că funcţionează. Astăzi, Centrul "Speranţa" este şi un promotor al ideilor noi, bazate pe nevoile reale ale copilului cu dizabilităţi; caută modalităţi de integrare a copilului in sistemul de invăţământ general in baza metodelor noi, iar când nu e posibilă integrarea – scopul este de a construi sistemul propriu-zis de servicii pentru acest copil.
Lucia Gavriliţă, co-fondator al Centrului de Zi "Speranţa".
